Lila

Azi-mâine e timpul înfloririi liliacului. L-am zărit ici-colo, deocamdată timid, încă îi așteptăm splendoarea și parfumul. Câteodată mi se face dor să-mi afund nasul în pieptul său înflorat și să tac. Apoi îmi amintesc că nici mirosul nu-l mai pot percepe ca înainte, iar zgomotele de fond au devenit și ele prilej de neastâmpăr.

Uneori, primăvara, necuvintele sau tăcerile blânde au parfum de liliac.

Picătura de melancolie

Se înnoptează lumea, gânditoare la cele de trebuință într-ale materialului și sănătății și cu speranțele bucuriei sufletului fărâmițate de realitatea înconjurătoare. Sigur că se poate întotdeauna mai rău, așa cum există loc și pentru (mai) bine. „Să fim recunoscători pentru ce avem și cum suntem.” […..]

Mă dor magnoliile acestei primăveri. Târziu înflorinde, grăbite a-și picura și apoi scutura alb-rozaliul pentru a lăsa loc verdelui. Nu le pot cuprinde așa de strâns încât să nu-mi mai plece… poate nici nu e firesc să-mi rămână. Ne tot amăgim că le păstrăm vii (pe ele, precum și pe oamenii ce nu mai sunt) în sufletul nostru. Apoi (le) uităm. Până la primăvara următoare.

Ploi de flori

O fetiță aduna astăzi florile de corcoduș scuturate deja pe asfalt. Le îndesa în buzunare și-ntr-o punguță. Mi-am imaginat că le culege pentru a-și împodobi picturile. Îi place să-și pună imaginația în acuarelă, iar petalele ar fi un ornament desăvârșit. Nu știu, însă, odată cu trecerea timpului ce s-ar întâmpla cu florile mici, acum albe și proaspete, (sur)prinse captive în tablou…

Mai e puțin și (ni) se scutură primăvara….parcă a fost…parcă este…cumva prea grăbită să-și plouă florile, toanele, roadele și tinerețea peste lumile îngândurate din noi.