Miez bun

Gândurile bune sunt, uneori, ca florile de tei. Rămân impregnate în sufletul primitorilor… un anotimp. Alteori dăinuie o viață. Depinde și cât de deschisă e inima pentru a le primi. Prietenia e poate cel mai frumos dar al vieții. Pentru că implică/presupune dragoste(a) oricum.

Tot un bob

Mi-a tresărit în nări un parfum de demult… din vremea în care, în anumite vacanțe petrecute la cealaltă bunică, trăgeam cu ochiul la ritualul ei de înfrumusețare. Mirosul acela de pudră, de pe vremuri, coala de indigo, rujul arămiu, crema simplă de față persistau în fața ochilor și a oglinzii. Mă prefăceam pe atunci că dorm și admiram întrezărit atenția matinală, pentru ea însăși și pentru orice doamnă din vecini care ar fi venit, cumva, la o dulceață de vișine, o cafea și un pahar cu apă rece. Ziua începea devreme cu muncă multă însă, cu împletiri…

Erau vremuri în care adulmecam fiecare parfum, fiece gest și fiece încredere de sine. Au trecut atâția ani…..nu prea s-a prins de mine mai nimic din ceea ce urmăream și admiram pe atunci. Nu știu de ce mi-am amintit azi tocmai de acele momente. Poate pentru că se apropie ziua copilului și mai sunt/mai am multe lecții neînvățate încă…. unele omise parcă înadins.

Cu boabe de amintire

Mai nou îmi ostoiesc dorul de cei plecați… visându-i. Avem un dialog efervescent, pe alocuri năstrușnic, iar cea mai mare parte a visului par a fi conștientă de faptul că e unicul moment în care suntem „aproape” și pot să-i țin în brațe, să-i mângâi, să le vorbesc. Temele de conversație sunt cel mai adesea banale, dar contextele…stranii, uneori complicate, demne de rumegat cu un psiholog. […]

Ce rămâne…? Dimineața – senzația de bucurie, de dor împlinit, zâmbetul revederii și în același timp lacrima realității-absență. De obicei sâmbăta, când rememorez momente și vise din noapte, la o cafea cu boabe de amintiri.