Și acum țin minte cum gângurea marea aceea în amurg, să fie deja vreo zece ani de atunci. Alburiu-violetă și pufoasă ca o spumă lăptoasă. Cred că e una dintre cele mai frumoase imagini pe care le am întipărite în suflet în ceea ce privește marea. În depărtare… unindu-se cu cerul, soarele pe cale să apună… formau un întreg. Cred că aș fi putut sta pe țărmul acela un veac. Și tot nu m-aș fi săturat de acel orizont. Nemărginirea – ideal și dilemă deopotrivă, întrebare fără răspuns.
Se spune că cele mai liniștite momente ți le oferă marea în amurg. Când ești tu cu Ea, tu cu tine și cerul. Dacă toate amurgurile ar fi precum acela, noi, oamenii am fi mai fericiți. Și mai plini de frumusețea naturii, a pământului care ne suportă.
Marea mea e o plapumă viorie în amurg.
Miniaturile 
Tare frumoasă e marea ta! 💜
ApreciazăApreciat de 1 persoană
❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mare mea din anul acesta a fost destul de învolburata. M-a răsturnat si m-a scufundat de vreo doua ori însă nu pot sa spun ca nu mi-a fost draga. E si în suferința un pic de plăcere, poate. Frumoasa descriere, frumoasa amintire ai tu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Câteodată e și involburata…
Mulțumesc pentru popas și gânduri! Bine să fii!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Interesanta viziune ! 🙂
Niciodata nu m-am îndragostit de mare
stiind ca în adânc e neagra si înfioratoare.
Iubesc doar muntele cu ale lui izvoare,
nopti albe, cer senin si multe stele cazatoare…
Sa-ti fie vacanta cu pace, liniste si bucurii, la mare, pe munte, prin vai si prin câmpii, draga Oana !
ApreciazăApreciază
Muntele e și preferatul meu… cu verde infinit…
Mulțumesc, dar nu am/nu sunt în vacanță – sunt în recuperări cu sănătatea și la muncă.
Deocamdată scriu (din) amintiri.
Cele bune!
ApreciazăApreciază