Tot un bob

Mi-a tresărit în nări un parfum de demult… din vremea în care, în anumite vacanțe petrecute la cealaltă bunică, trăgeam cu ochiul la ritualul ei de înfrumusețare. Mirosul acela de pudră, de pe vremuri, coala de indigo, rujul arămiu, crema simplă de față persistau în fața ochilor și a oglinzii. Mă prefăceam pe atunci că dorm și admiram întrezărit atenția matinală, pentru ea însăși și pentru orice doamnă din vecini care ar fi venit, cumva, la o dulceață de vișine, o cafea și un pahar cu apă rece. Ziua începea devreme cu muncă multă însă, cu împletiri…

Erau vremuri în care adulmecam fiecare parfum, fiece gest și fiece încredere de sine. Au trecut atâția ani…..nu prea s-a prins de mine mai nimic din ceea ce urmăream și admiram pe atunci. Nu știu de ce mi-am amintit azi tocmai de acele momente. Poate pentru că se apropie ziua copilului și mai sunt/mai am multe lecții neînvățate încă…. unele omise parcă înadins.

Cu boabe de amintire

Mai nou îmi ostoiesc dorul de cei plecați… visându-i. Avem un dialog efervescent, pe alocuri năstrușnic, iar cea mai mare parte a visului par a fi conștientă de faptul că e unicul moment în care suntem „aproape” și pot să-i țin în brațe, să-i mângâi, să le vorbesc. Temele de conversație sunt cel mai adesea banale, dar contextele…stranii, uneori complicate, demne de rumegat cu un psiholog. […]

Ce rămâne…? Dimineața – senzația de bucurie, de dor împlinit, zâmbetul revederii și în același timp lacrima realității-absență. De obicei sâmbăta, când rememorez momente și vise din noapte, la o cafea cu boabe de amintiri.

Lumini și umbre

E uimitor cât de des ne îndreptăm spre ceea ce știm/ constatăm/bănuim că ne face mai mult rău. Suntem triști, ușor depresivi? Mergem și citim texte, articole, cărți mohorâte, melancolice, uneori voit deprimante. Avem vreun viciu? De la țigară la alcool sau ciocolată? Știm de el, dar ne afundăm întru totul, cu bună știință. Ne simțim călcați în picioare la vreun loc de muncă? Stăm tot acolo, nu ripostăm. Suntem triști sau ne simțim neapreciați, chiar singuri în vreo relație? Mocnim tot acolo cu lunile, cu anii. Până când…..învățăm și noi să vedem, să ascultăm cu adevărat omul de lângă noi. Oare învățăm?!

De ce (uneori? deseori? rareori?) nu alegem ceea ce ne face bine, ci rău? Teamă, neîncredere, obișnuință, vinovății reale, rușine, lene, culpe iluzorii, așteptări nerealiste (de genul tu ai venit, dar eu tocmai plecam)? Nu știm. Nu știu.

Sunt momente în care totul din tine dorește să se închidă pentru cei din afară. Poate și pentru a se deschide mai mult înspre înăuntru. Poate….nu e tocmai sigur.

Ce vreau să spun? Nu multe. Doar o dorință (pentru noi toți) de a avea gânduri mai limpezi, mai luminoase și alegeri mai blânde – cu alții și cu noi înșine.

P.S. Fără legătură directă cu rândurile de mai sus….Pentru cititorii și prietenii bloggeri – dacă vor mai fi momente în care veți găsi site-ul acesta închis înseamnă că am ales să nu scriu nimic nou în respectiva perioadă. Dar voi veni să vă citesc.

Un gând

Copilărim. Suntem mereu în căutarea noului, a frumosului, a prospețimii, a voioșiei. Poate și pentru că viața e aspră, orice ar crede unii, chiar și pentru cei care par a avea „totul”. Numai Dumnezeu știe cu adevărat ce sălășluiește în anumite suflete. Trecem pe lângă ele, nu le vedem, nici ele nu ne văd pe noi. Suntem mai în siguranță așa. Suntem „safe”…nu ne complicăm.

Citeam undeva mai demult despre limpezimile, dar și despre asprimile și ascuțișurile inimii. Tot așa…nu (ni) le știe nimeni cu adevărat, rareori lăsăm garda jos să fim văzuți și…înțeleși corect. Ni se spune că auzim ce vrem să auzim, vedem ce vrem să vedem și uite așa….constatăm că trece viața pe lângă noi, uitând că locul nostru e în trenul vieții, iar nu mereu pe vreun peron… așteptând.

Uneori mi-e dor de oameni care obișnuiau să scrie minuni. Dacă și ei au decis să șteargă de peste tot urmele pașilor, frământărilor inimii lor… înseamnă că au ajuns la concluzia tristă că…totul e deșertăciune.

Ni se spune să trăim clipa, pentru că oricum „totul e deșertăciune”. Fie. Ce rămâne? Uneori un praf de amintire, un zâmbet, o lacrimă, o speranță sau un vis nou. Alteori nimic.

„Nimicul”… acest iluzoriu concept, indefinibil. Cine crede că o inimă poate trăi fără a dărui și a primi iubire se înșală amarnic. De două ori.

Monolog

Se scutură plopii…a puf și alergie. Metafora se-mpiedică de strănut, iar poezia se risipește în aer. Pe vremuri primăverile aveau un farmec aparte. Și astăzi au farmec, parfum și culoare, dar verile par a se instala timpuriu.

Scriu prea mult despre anotimpuri. E poate un camuflaj al sufletului pentru a(-și)explica anumite stări, frământări sau chiar vremuri.

Citeam undeva că liniștea o primești/dobândești atunci când nu te mai interesează să faci zgomot pentru a fi auzit. Cred că tumultul cuvintelor se preschimbă treptat într-o liniște, cumințenie, acceptare…în care să asculți devine mai incitant decât să vorbești.