Blue

Ninge destul de puternic. Fulgi mari, alb-albaștri, cad peste frunțile prea-încălzite ale oamenilor preocupați – de vremuri, de vreme, de soartă, de incertitudini. Tocmai am zărit un copil învârtindu-se pe loc, cu mânuțele ridicate-nspre cer…să prindă cât mai mulți fulgi din zbor. [………]

Am vrut să mai scriu, dar mi s-au oprit cuvintele undeva pe cărare. Nu știu dacă s-au împiedicat de ceva anume sau doar au ales să tacă, simplu, ningând.

Yellow

Azi m-am trezit cu imaginea narciselor galbene din campus. Învățăm despre toate într-o viață de om. Prea puțin, însă, despre cum reacționează mintea față de anumite amintiri întipărite pe retina sufletului.

Nepoem

E un drum lung de la minte la inimă – spunea cineva, dar în seara asta pare că e un drum și mai lung de la inimi la Inimă. Cad secerate speranțele firii și totuși încă e soare în cealaltă parte a lumii. Cum să te-mpaci cu nevoia, cu desprinderea și cu renunțarea, atunci când lași în urmă bucăți de familie și pătuț de copil? Cum să pornești doar cu un săculeț și o amintire pe drumuri necunoscute, străine ce par azi mai puțin ostile? Se spune că omul e mai presus de animal, având judecată, dar ăsta e un neadevăr cu care se-mbată ades’ omenirea. Cad ploi peste inimi rănite de jug și mă întreb cât de lung mai e azi drumul dintre răsărit și amurg.

De ca(ti)fea

Suntem în secolul XXI. Și n-am învățat nimic.

Stau de vorbă cu o cafea aromată și parcurg știrile. Mă încearcă un sentiment de neputință, cumva și de rușine. Întrevăd o primăvară cu atingeri înflorite, de catifea, presărată însă cu asprimi de iarnă învrăjbită. Avem vreun leac?

În fața realității înconjurătoare, suntem doar o palidă continuare a unui veac de singurătate.

Luminând

Poate și pentru că se apropie Moșii de iarnă…mi-am tot adus aminte de ei în ultimul timp. Și de felul în care povesteau ei, toți ai noștri, despre război…zgomotul asurzitor al avioanelor…bombardamentele…adăposturile…cum i-au scos părinții de sub masă în ultimul moment, casa făcându-se praf după doar câteva zeci de secunde…țipete…lacrimi…durere…și colb.

Poate că e mai bine că foarte mulți dintre ei nu mai sunt azi, ca să-i înspăimânte suplimentar, încă o dată, iar și iar, ca-ntr-un carusel ce nu pare a se opri, veștile unui nou, tragic război. Unii au apucat o perioadă din pandemie, alții nu. Curios lucru (sau dimpotrivă), în tot vârtejul bolii, ei ne încurajau pe noi… poate faptul că au rezistat atâtor greutăți i-a făcut mai puternici, mai realiști, mai dezinvolți. Cu gândul la Cer și cu cele sfinte în inimă, au trecut, ani în șir, prin foc și pară, prin lipsuri și atitudini lipsite de amabilități. Acum se odihnesc. Într-un fel e mai bine că nu participă la ce se petrece azi pe pământ. Mi-ar fi fost teamă însutit pentru ei… umbra din ochii celui trecut prin război nu piere niciodată. Am putut-o vedea deseori, doar că știau foarte bine s-o acopere cu lumina Speranței – ceea ce nouă, mai tinerilor, ne-a cam lipsit. Dacă am fi drepți, am recunoaște că, pe alocuri, ne lipsește și azi.