Lipsă

Ne îndurerează oare cu adevărat trecerea în neființă a unor personalități (actori, muzicieni etc) sau e doar un moment printre multe altele în care ne gândim la propriile regrete? Suntem oare pătrunși de durerea momentului sau facem un act, oarecum forțat, de pioșenie ad-hoc, atunci când nu e vorba despre cei din imediata noastră apropiere?

Ne regretă cineva…? Ne va regreta cineva…? Își (va) aduce aminte cineva că am existat cândva în viața sa? Sunt întrebări pe care ni le punem câteodată, din…egoism, vanitate, mândrie, superioritate?! Ori sunt firești, omenești?

Nu știu. Ceea ce știu, însă, e că oamenii din jur au un impact diferit asupra noastră. Prezențele, absențele…le măsurăm, le „cântărim” diferit. Nu știu după ce fel de criterii… Cert e că „bătrânelul din colț, care aduna chiștoace” (despre care câțiva colegi bloggeri știu că am scris mai demult) a trecut în neființă….anul trecut, în vară, după o zi extrem de caniculară. I s-a făcut rău în locul său zilnic și….începând de a doua zi, acel loc a rămas gol. Chiștoacele se adună azi mult mai des și mai mult ca înainte. Dar, indiferent și independent de chiștoace, în fiece dimineață în care trec pe acolo, îmi amintesc de el. Uneori era optimist și zâmbea, alteori nu. Mai mereu mă certa când mă vedea încruntată. Avea acest curaj al rostirii care mă uimea. Am aflat că avea și familie. Probabil că lor le lipsește. Cumva…și mie. Sigur și mie.