Zâmbind

Adunăm în noi oameni. De-a lungul timpului visăm, așteptăm, sperăm, iubim, regretăm. E o iluzie să crezi că poți înmagazina în tine o lume, iar sentimentele (de orice fel) să rămână mereu aceleași. Ele se schimbă, unele se estompează, altele cresc, cumva se transformă. Tot ce te-a atins cândva în suflet porți cu tine. Important e să nu rămâi încremenit în trecut. Ori în regretele lui.

Zâmbim cald unui anume fel de amintiri. Din vremea copilăriei, a adolescenței. Mai ales când poposim din nou în casa părintească. Sub pernă găsim și azi conturul unei fotografii mici ce ne însoțea cuminte nopțile, visele… Au trecut anii peste noi, prin noi și printre noi…și, de multe ori, constatăm că viata ne-a făcut să ne pierdem zâmbetul. Acela pur, autentic, deschis și sincer – de copil. Să-l regăsim, măcar periodic, în vreun cotlon al inimii e…tot ce ne-am mai putea dori. Amintirile maturității nu vor fi niciodată la fel de curate și limpezi precum cele ale copilăriei.

Sigur, am putea spune că….noi alegem continuu ce ne amintim. Parțial valabil. Dar asta e deja o altă poveste.