Zâmbind

Adunăm în noi oameni. De-a lungul timpului visăm, așteptăm, sperăm, iubim, regretăm. E o iluzie să crezi că poți înmagazina în tine o lume, iar sentimentele (de orice fel) să rămână mereu aceleași. Ele se schimbă, unele se estompează, altele cresc, cumva se transformă. Tot ce te-a atins cândva în suflet porți cu tine. Important e să nu rămâi încremenit în trecut. Ori în regretele lui.

Zâmbim cald unui anume fel de amintiri. Din vremea copilăriei, a adolescenței. Mai ales când poposim din nou în casa părintească. Sub pernă găsim și azi conturul unei fotografii mici ce ne însoțea cuminte nopțile, visele… Au trecut anii peste noi, prin noi și printre noi…și, de multe ori, constatăm că viata ne-a făcut să ne pierdem zâmbetul. Acela pur, autentic, deschis și sincer – de copil. Să-l regăsim, măcar periodic, în vreun cotlon al inimii e…tot ce ne-am mai putea dori. Amintirile maturității nu vor fi niciodată la fel de curate și limpezi precum cele ale copilăriei.

Sigur, am putea spune că….noi alegem continuu ce ne amintim. Parțial valabil. Dar asta e deja o altă poveste.

Senzații

M-am trezit acum cu un parfum de flori proaspete, de primăvară, în nări (ceva de genul narciselor și lăcramioarelor), combinat cu iz de cacao cu lapte. Iluzii. Sau poate melancolii, poate amintiri, sigur doruri. Cert este că amândouă (îmi) amintesc de ea…

Sărbători fericite! Cu sănătate. Și oameni dragi aproape. E o binecuvântare să-i avem alături, depănând amintiri.

Aproape

Ninge. Cu fulgi mai mici sau mai mari, precum gândurile nerostite… Câți dintre ei nu se vor fi topit voioși pe frunțile noastre încălzite și câți nu vor fi rămas muguri de nădejde nenăscuți… Aproape solstițiu. Aproape iarnă.

În timp ce scriam rândurile de mai sus, am primit un mesaj….X ne oferă reducere la pijamale, vinuri și roșii ambalate. S-a dus poezia. E…aproape Crăciun.

Schimbări

Este, într-adevăr, un sentiment straniu să nu poți intra într-o librărie ori papetărie fără „să te prezinți” – cu certificat…digital ori pe hârtie. Unora dintre vânzătoare li se pare un semn de putere….ai, intri, nu ai, stai afară! Altele, însă, vizibil se fâstâcesc, din priviri își cer scuze pentru îndrăzneala de a-ți cere…”pașaportul”.

Nu știu cât e de firesc – nu asta doresc a comenta aici. Dar mă sperie gândul că…vremurile s-au schimbat și se schimbă continuu…deloc înspre mai bine din multe puncte de vedere. Nici plăcerea de a colinda printre rafturile cu cărți nu mai e aceeași – am devenit mult prea atenți la cine tușește ori strănută lângă noi, ne ferim de toți și de toate și, în același timp, simt că ne pierdem cumva…unii de alții….noi de noi înșine…

Amintiri

Obișnuiam să-i pun în ghetuțe napolitane, portocale și șamponul preferat…”cel de copii”. Dacă n-ați văzut cum se bucură un om în vârstă de cadoul de Moș, n-ați văzut nimic. Mai ceva ca un copil….

Serile de Moș sunt sărace acum. Sentimentele în schimb sunt acolo, la fel de bogate, deși presărate cu regret și umbre de tristețe.

Mi-e dor de bucuria ochilor care, în seri precum aceasta, păreau că descoperă minuni…