La fereastră

Din spitalul în care au ars azi oameni am amintiri grele. Eram mică, dar țin minte destule. Mai ales cele mai frumoase, dar și cele mai dureroase momente ale zilei, când mă cocoțau asistentele pe calorifer ca să-i văd de la fereastră pe ai mei, în curte, cum îmi făceau cu mâna, semn că erau acolo, aproape de mine. Era vorba de boală infecțioasă, deci vizitele erau excluse. Plângeau ei, plângeam și eu. Deși emoția era interzisă, nevederea chipurilor dragi ar fi fost infinit mai cumplită.

La vremea aceea a fost prima dată când am simțit/avut o senzație de abandon. Deși nu era deloc cazul, interiorul meu tremura la gândul/spaima ne-mai-vederii/reunirii cu cei dragi. Nu înțelegeam prea bine că eram acolo întru vindecare.

Astăzi m-a cutremurat gândul că…mai sunt oameni (conducători sau neconducători) cărora nu le pasă că semenii lor „ard”. În multe feluri – acut sau…mocnit. […]

Noiembrie 11

S-a umplut strada de flori…toamna e pretutindeni, crizantemele la rang de noblețe. Oameni, liniște, flori, rugă. Copii mici cu petale în mână, adăpostiți în brațe materne. Cumințenie.

Uneori ți se face dor să mergi în biserică. E mult timp de când folosești scuza „bisericii din inimă”, doar pentru a sta departe de…om?!