Supapă

Lumea e „gri” și pentru că nu mai ai tu dispoziția/abilitatea/încrederea de a o vedea altfel. Precum se adună ciorile, prevestind – iminent – zăpada, așa se adună gândurile care te-mpiedică să vezi frumosul din om. Necazul, pierderea, durerea și boala – mai toate recente – te-au făcut, credeai tu, imun la vicisitudinile vieții. De fapt, te-ai trezit plin de răni, șubrezit de atâtea poveri, în căutarea unui sens. Ori a unei supape. Cuvintele au fost dintotdeauna aliați în feluritele lupte pe care le-ai dat. Știu, uneori ți-au fost și potrivnice. La un moment dat cuvintele au tăcut, sperai tu, pentru a face loc liniștii, vindecării, revenirii la sentimente mai bune, mai calde.

Cine știe, poate și tăcerea a fost o supapă. Așa cum sunt acum cuvintele. Desprinse din gânduri nerostite ori adăpostite în cotloanele inimii. E fără leac – această dependență, periodică, de cuvânt. Și de fapt, în condițiile și vremurile de astăzi, de afară, cine și de ce și-ar mai dori să se vindece de cuvânt?

Loc

Pleci de undeva, iar când revii toate ți se par străine. Sau ești tu cel străin… E ca atunci când lipsești mult dintr-o casă, iar la reîntoarcerea acolo pare că totul e prăfuit, stătut, apăsător. Ți-e dor de prospețime, de senzația vieții. Târziu realizezi că lumea…casa…au evoluat. S-au transformat, schimbat, adaptat. Cel prăfuit ești…tu.

Acest „tu” de prin(tre) rânduri e…de fapt…un „eu” întors pe dos. Puțin-credincioșii s-au prins deja de acest lucru.

Maree

Toate-ți sunt precum le arată oglinda din suflet. Toamna e neschimbată. Doar tu o vezi și o cuprinzi cu alți ochi. Vremea poveștilor s-a scurs. A rămas numai timpul mareelor, un timp pe care nu l-ai înțeles niciodată. Ai lipsit de la ora-n care s-au predat înțelesurile. Sau de la veacul ghemuit în acea oră.