Deschis

Câteodată stai departe de oameni ca și cum te-ai îndepărta de tine (ori invers?!). Dorința de a comunica, de a fi printre cunoscuți, prieteni e cumva naturală. Indiferent cât de mult ai crede/spera că te-ai regăsi tu în tine, ceva tot te va trăda. E un semn al normalității să-ți dorești să comunici, să asculți, să participi, să simți. Nu știu dacă dorul de cuvânt nu e camuflat, de fapt, în prea-dorul de oameni. În fond „ne” scriem ca să „ne” știm. Cu toate nuanțele.

Sau poate că îți era dor de ferestre. Deschise-nspre toate cele patru anotimpuri înghesuite adăpostite într-un om.

Supapă

Lumea e „gri” și pentru că nu mai ai tu dispoziția/abilitatea/încrederea de a o vedea altfel. Precum se adună ciorile, prevestind – iminent – zăpada, așa se adună gândurile care te-mpiedică să vezi frumosul din om. Necazul, pierderea, durerea și boala – mai toate recente – te-au făcut, credeai tu, imun la vicisitudinile vieții. De fapt, te-ai trezit plin de răni, șubrezit de atâtea poveri, în căutarea unui sens. Ori a unei supape. Cuvintele au fost dintotdeauna aliați în feluritele lupte pe care le-ai dat. Știu, uneori ți-au fost și potrivnice. La un moment dat cuvintele au tăcut, sperai tu, pentru a face loc liniștii, vindecării, revenirii la sentimente mai bune, mai calde.

Cine știe, poate și tăcerea a fost o supapă. Așa cum sunt acum cuvintele. Desprinse din gânduri nerostite ori adăpostite în cotloanele inimii. E fără leac – această dependență, periodică, de cuvânt. Și de fapt, în condițiile și vremurile de astăzi, de afară, cine și de ce și-ar mai dori să se vindece de cuvânt?