Ora

Câte gânduri, speranțe, visuri se vor fi adăpostit în ora aceasta „pe care o dăm înapoi”. Și câte învinovățiri va fi dus cu ea…

Există locuri în care o oră poate cuprinde o întreagă lume – cu toate amintirile ei.

Sâmbure

(într-o dimineață…)

Cineva a dăruit un mic sâmbure de bine unui om mai în vârstă…ne putea fi tată, bunic, unchi. Prea puțin pentru ceea ce merita, fie și pentru anii mulți și anevoioși adunați în cutele frunții. Bărbatul nu și-a putut stăpâni lacrimile, cumva i se părea nefiresc, aproape ciudat să fie tratat cu blândețe și generozitate de un străin, fără explicații și mai ales fără motiv.

Când cineva face un bine părintelui tău, iar tu afli despre asta, întoarce acel bine omului care-ți iese ție în cale. Nu drept compensație, ci pentru a-ți (re)aminti că niciodată, nicicum, n-am fost și nu suntem singuri pe pământ.

Azi mi-a fost dor de copilărie. Și de bucuria sclipitoare ascunsă în ochii ei.

Târziu

Ce regret? Probabil multe, ca fiecare om. În acest moment bunăoară regret că am uitat (pierdut?!) bucuria aurie a teilor. E încă o toamnă ce trece grăbită pe lângă noi. N-o vedem, n-o simțim…

Și totuși…am privit azi câteva secunde teiul dulce îngălbenit. Părea și el un străin în căutarea privirilor altor toamne – mai pline de sens și mai puțin temătoare decât aceasta de acum.

Scut

Zilele acestea ai nevoie de (un) scut. Apărare de, împotriva, pentru. Nu poți vorbi, e ca și cum ai striga în pustie, e inutil. Nu ai cum să taci, e mai mult decât poți duce. Te rogi, crezi, speri, ajuți, înfăptuiești. Așa cum poți, acolo unde ai un rost […]

În tot acest timp… avem în desfășurare un circ. Pâinea s-a scumpit. Iar poporul ni se stinge sub nări.

O lume

Lumea în care trăim e din ce în ce mai…bezmetică. Ne-am dus activitățile, familia, prietenii, bucătăria, serviciul spre mediul online, mai nou și viața și relaxarea (?!) ne sunt…online. Nu mai putem fără, adeseori nu putem nici cu. Îți trebuie nerv și hotărâre ca să-ți păstrezi cumpătul, mintea, sufletul, interesul, răbdarea. „Lumea e-n haos”…și totuși lumea suntem noi.

Fericit este cel care poate cuprinde (și mai ales recunoaște) un întreg univers în propria-i ființă. Așa cum e.

Autumnal

Plouă plumburiu peste poverile noastre. Doar gândul bun, cu minim iz de speranță, să mai poată traversa apa și mâlul adunate. Toamna aceasta, aproape absentă și surdă, poartă în ea durerea primăverilor nenăscute la timp.

Ocrotiri

E zi de sărbătoare. Poate așa ar trebui să fie orice zi. Prilej de a te adânci în tine, în Divin, în sufletul care-ți stă alături. Ocazie să faci un bine, să spui o vorbă bună. Să nu faci rău, să nu-l gândești, să nu-l rostești. Ar fi minunea fiecărei zile – chiar EA prilej de sărbătoare.

Să te simți ocrotit – de părinți, de bunici, de prieteni, de sfinți, de Dumnezeu – ține de intimitate, de persoană. Ocrotirea vine tocmai din ceea ce adăpostești în suflet (ori inimă). Rațiunea vine cumva, temeinic și hotărât, să armonizeze. Pentru că…dacă armonie nu e, nimic nu e.

Deschis

Câteodată stai departe de oameni ca și cum te-ai îndepărta de tine (ori invers?!). Dorința de a comunica, de a fi printre cunoscuți, prieteni e cumva naturală. Indiferent cât de mult ai crede/spera că te-ai regăsi tu în tine, ceva tot te va trăda. E un semn al normalității să-ți dorești să comunici, să asculți, să participi, să simți. Nu știu dacă dorul de cuvânt nu e camuflat, de fapt, în prea-dorul de oameni. În fond „ne” scriem ca să „ne” știm. Cu toate nuanțele.

Sau poate că îți era dor de ferestre. Deschise-nspre toate cele patru anotimpuri înghesuite adăpostite într-un om.