Mulțumind

Sunt dimineți, sunt zile pe care le simți cu adevărat ocrotinde. Cu oameni buni, blânzi și limpezi, pe care-i simți atât de aproape încât încerci să-i înghesui în suflet, ca să încapă acolo cu tot cu poveri, cu zâmbete, cu dureri și cu bucurii. Țin de cald sufletului, dar cel mai important, te îmblânzesc pe tine, îți șlefuiesc asprimile și-ți aduc aminte vorbe de demult, și anume că „bunătatea deschide lacătele fericirii”. Să mulțumim Vieții pentru astfel de Oameni!

Cafea cu minuni

Aș bea o cafea ca-n vremurile de bună vorbă și de alin(t). Citind câteva rânduri izbite cu sete de un perete, mi-am amintit de cafeaua aceea cu iz de Alhambre despre care scriam. Nu știu dacă mai am undeva textul, mi-e teamă că nu l-am păstrat, iar în memorie mi-au rămas doar câteva cuvinte, destul de nepotrivite și un albastru atât de alb astru, de nepovestit. Am azvârlit la coșul unui piept anonim, rătăcit, tot miezul din gânduri, păstrând numai zațul – și acela parcă de nerostit. Ce scumpă, ce prețioasă devine uneori amintirea minunilor de la 5 o’clock…tea?!, din vremea în care o simplă invitație la dialog isca adevărate povești, demne de rumegat apoi alături de un psiholog.

[…] a(i) sunat…telefonul și, brusc, mi-am dat seama că mi-e dor de cafeaua noastră, reală, în doi, cu asprimi netezite și cu miezul căprui.

Un dor

Câteodată ți se face dor chiar și de călătoriile de altădată…din vremuri în care sănătatea îți permitea deplasarea, plimbarea, acel fel nestingherit de mișcare. Ți se face dor și de zbor, de zgomotul când dur, când surd al motoarelor de avion, de vocea și silueta însoțitoarei de bord, de drumul spre centru, de cafeneaua din colț, de parfumul de mentă ori de ciocolată, de cărțile din librăria preferată, de fotoliile comode din aceeași librărie, de străzile cu pietre pătrățoase, de pomii abia înverziți și de promisiunile lor, de accentul ciudat al cartierelor mărginașe, de oamenii îmbrăcați străveziu…mult prea straniu pentru gustul tău. Ți-e dor uneori și de faptul că puteai traversa podul ori piața mare cu gândul aiurea, cu bocceluța mai mult goală pe umăr și cu iluzia unei brize marine în nări. Câteodată ți se face dor și de tine…mai îndrăzneață, mai încrezătoare, mai curioasă… de tine așa cum erai atunci. Și cum, din motive de nedescris aici prin cuvinte, n-ai mai putut fi niciodată.

Locul…

…în care glastra cu maci zâmbea curat și constant teiului rămas restant la-nfloriri. În astfel de vremuri, bucuria nu mai este/nu mai poate fi la fel de contagioasă precum ne-am fi așteptat. Să nu ne mire tăcerile florilor, ale gândurilor și anotimpurilor din om.

Momente

Nostalgii de iarnă. Sau de hârtie. De pagini scrise odinioară, de rânduri așternute, de priviri tăcute, de dialoguri, de contraziceri, dar și de atenție minuțioasă pentru armonie.

Nostalgii pentru oameni care ne-au fost alături, în vremuri de demult, în vreun proiect menit să ne-ncânte ochii, mintea sau, cine știe, uneori și sufletul. Nostalgii după autenticitate, creație, culoare, tipar, zâmbet însoțit de trudă.

Nu e vorba despre încremeniri în trecutul altora – e vorba despre momentele de care încă îți poți aduce aminte din propriul trecut – o binecuvântare atunci când încă poți.

În două

Dintotdeauna lumea s-a împărțit în două. Pro și contra, pe teme mari, pe teme mici, aproape în orice subiect. Ieri bunăoară lumea s-a împărțit în două categorii: cei care au amintit/scris despre Eminescu și cei care n-au scris, dar i-au blamat tăios pe primii pentru că au făcut-o. E adevărat…cei mai mulți dintre noi scriem despre el de două ori pe an. De câte ori ne amintim de el, sau de poezia lui, însă, asta e altă Poveste… de ce ar trebui să știe lumea despre ea? De ce ar trebui să (ne) justificăm în fața lumii dacă rostim ori tăcem, dacă alegem să expunem ori să rămână tăinuit?

Unii ar spune că și acest mic text e un fel de justificare. Nevoia de validare a propriilor alegeri, opțiuni, preferințe rămâne cumva planând. Poate. Cui îi pasă…?

Lipsă

Ne îndurerează oare cu adevărat trecerea în neființă a unor personalități (actori, muzicieni etc) sau e doar un moment printre multe altele în care ne gândim la propriile regrete? Suntem oare pătrunși de durerea momentului sau facem un act, oarecum forțat, de pioșenie ad-hoc, atunci când nu e vorba despre cei din imediata noastră apropiere?

Ne regretă cineva…? Ne va regreta cineva…? Își (va) aduce aminte cineva că am existat cândva în viața sa? Sunt întrebări pe care ni le punem câteodată, din…egoism, vanitate, mândrie, superioritate?! Ori sunt firești, omenești?

Nu știu. Ceea ce știu, însă, e că oamenii din jur au un impact diferit asupra noastră. Prezențele, absențele…le măsurăm, le „cântărim” diferit. Nu știu după ce fel de criterii… Cert e că „bătrânelul din colț, care aduna chiștoace” (despre care câțiva colegi bloggeri știu că am scris mai demult) a trecut în neființă….anul trecut, în vară, după o zi extrem de caniculară. I s-a făcut rău în locul său zilnic și….începând de a doua zi, acel loc a rămas gol. Chiștoacele se adună azi mult mai des și mai mult ca înainte. Dar, indiferent și independent de chiștoace, în fiece dimineață în care trec pe acolo, îmi amintesc de el. Uneori era optimist și zâmbea, alteori nu. Mai mereu mă certa când mă vedea încruntată. Avea acest curaj al rostirii care mă uimea. Am aflat că avea și familie. Probabil că lor le lipsește. Cumva…și mie. Sigur și mie.

Anotimpuri

Plouă cu gânduri. Poate firesc la început de an. Copiii așteaptă zăpada, alții întrevăd, printre nori, primăvara. Pare că, de îndată ce s-au amestecat anotimpurile, ni s-au dat peste cap și așteptările. Rămâne să ne oprim o clipă și… să lăsăm vremea să-și facă rostul ei în noi. Vremea ori vremurile. Sau mai bine să pornim îndrăzneț, lăsând în urmă gândurile.

Ca și cum

A trecut mult timp de când mi-am încercat pentru prima dată litera și cuvântul pe platforma wordpress, cu nuanțe și denumiri diferite în timp, dar toate din suflet. Mâine-poimâine se vor aduna 13 (ori 14?!) ani…mulți, puțini, toți au purtat în ei lecții – de viață, de dialog, de prietenie, de uimire, de drag. Le mulțumesc colegilor de cuvânt pentru toate cele frumoase împărtășite!

În aceiași ani s-au adunat și neînțelegeri, tristeți ori regrete. Scriam cândva, tot într-o zi de 7 ianuarie, despre sărbători, semnificații, trăiri. Despre viețile noastre, în general. Suntem trecători, tot mai grăbiți pe drumul vieții, adesea nepăsători și superficiali, neatenți. Ce ne mână în luptă de suntem tot mai dezbinați? Scriu azi, ca și atunci, cu mulți ani în urmă: cine mai strigă azi în pustie așa încât să (ne) și auzim…? E ca și cum am fi laolaltă, căutând ceva (nu-știm-ce) în deșert și totuși separați. Uneori chiar și de propria noastră ființă.

De-am putea anul acesta să ne dorim și să înfăptuim regăsiri…