Sunt flori care se-nchid când se înnoptează. Altele care tocmai atunci se deschid, aducând cu ele un parfum proaspăt, reînnoit. Cu siguranță natura are o explicație pentru aceasta.
Așa e și cu anumite cuvinte…se-nchid în tăceri când simt greutate, descumpănire, poate durere și se deschid când au dor și ghes a împărtăși.
Așa e și cu sufletele, cu oamenii… și cu alegerile lor. Cu siguranță și acestea au o explicație.
„Nothin’ lasts forever/And we both know hearts can change…”
Zilele trecute am dat întâmplător peste November Rain – promovată cumva pe Facebook. N-am reascultat-o, de fapt o știu prea bine (printre preferate fiindu-mi), dar n-am simțit nevoia „confruntării – reîntâlnirii” cu ea. Am recitit câteva versuri. Ani de zile am încercat să-i conving pe unii sau pe alții că da, există ceva anume ce rămâne veșnic, că e imposibil ca, bunăoară, dragostea, prietenia să fie efemere. Viața mi-a demonstrat că nu eu aveam dreptate.
Trecem pe lângă felurite amintiri la tot pasul. Ne lovim de un obiect, odinioară îndrăgit, acum observăm că ne dezmorțeste regretele și îl ascundem ori chiar aruncăm, să nu ne mai doară. Ne amintim de vreo replică tăioasă pe care nu am iertat-o sau pe care nu ne-am iertat-o….împrăștiem gândul, înlocuindu-l rapid cu altul. La sfârșitul zilei, ne năpădesc regrete că…am dăruit suflet, nesăbuit, am crezut totul, am prea-slăvit…idealuri sau așteptări (ale altora), iar nu realități. Copii naivi ce am fost…tânjind după atenție sau, cum spun azi experții, validare. Și mă refer aici la tot soiul de contexte și relații…personale, amicale, profesionale. Azi ne mirăm…și noi, și ceilalți că…ne-am schimbat, zâmbetul nu se mai așterne la fel de ușor, sufletul nu mai e la fel de încrezător, până și cuvintele se desprind și alunecă tot mai greu.
Nimic nu e veșnic. Iar inimile se pot schimba. Și poate chiar e bine că e așa. Timpul și zbaterea irosite? Or fi și ele, de fapt, lecții de viață. Mai mult sau mai puțin amărui.
Nu voi posta aici melodia. Cine vrea s-o (re)asculte, găsește modalitatea. Cine nu, să aleagă alta – mai veselă.
Ziua Soarelui. Sun’s day. Precum o duminică-ncafelată, blândă și izbăvitoare, fie și cu caracter temporar.
Un gând bun și însorit pentru fiecare cititor care poposește aici pentru o clipă din vara noastră astronomică!
Uneori e foarte greu să (te) lepezi (de) solzii regretelor, neiertărilor, greșelilor, îndelung-așteptărilor sau gândurilor netrebuincioase. De această lepădare poate depinde, însă, mâinele tău.
Adevărul e că nu prea poți vorbi despre „poeți morți”. Ei trăiesc veșnic prin însăși poezia lor. Atunci când E..Poezie.
E ciudat să spun azi că „l-am iubit pe Eminescu” (oare de ce la trecut?). Parcă e prea multă lume care se înghesuie să-l „iubească”, de două ori pe an cel puțin. Oare tânjesc de fapt după exclusivitate? Hm, cu poeții nu ai niciodată așa ceva. Nu există. În plus, formula aceea cu „un singur, unic dor” a devenit un clișeu.
Cred că, de fapt, sunt geloasă pe versul lor. Cum adică să tremure inimi doar la citirea unor simple cuvinte…? Cât de sensibil să fii să cazi pradă emoției dintr-un singur vers?
De n-ai fi fost tu, nu m-aș fi întâlnit nici pe mine.
Miniaturile 