„Nothin’ lasts forever/And we both know hearts can change…”
Zilele trecute am dat întâmplător peste November Rain – promovată cumva pe Facebook. N-am reascultat-o, de fapt o știu prea bine (printre preferate fiindu-mi), dar n-am simțit nevoia „confruntării – reîntâlnirii” cu ea. Am recitit câteva versuri. Ani de zile am încercat să-i conving pe unii sau pe alții că da, există ceva anume ce rămâne veșnic, că e imposibil ca, bunăoară, dragostea, prietenia să fie efemere. Viața mi-a demonstrat că nu eu aveam dreptate.
Trecem pe lângă felurite amintiri la tot pasul. Ne lovim de un obiect, odinioară îndrăgit, acum observăm că ne dezmorțeste regretele și îl ascundem ori chiar aruncăm, să nu ne mai doară. Ne amintim de vreo replică tăioasă pe care nu am iertat-o sau pe care nu ne-am iertat-o….împrăștiem gândul, înlocuindu-l rapid cu altul. La sfârșitul zilei, ne năpădesc regrete că…am dăruit suflet, nesăbuit, am crezut totul, am prea-slăvit…idealuri sau așteptări (ale altora), iar nu realități. Copii naivi ce am fost…tânjind după atenție sau, cum spun azi experții, validare. Și mă refer aici la tot soiul de contexte și relații…personale, amicale, profesionale. Azi ne mirăm…și noi, și ceilalți că…ne-am schimbat, zâmbetul nu se mai așterne la fel de ușor, sufletul nu mai e la fel de încrezător, până și cuvintele se desprind și alunecă tot mai greu.
Nimic nu e veșnic. Iar inimile se pot schimba. Și poate chiar e bine că e așa. Timpul și zbaterea irosite? Or fi și ele, de fapt, lecții de viață. Mai mult sau mai puțin amărui.
Nu voi posta aici melodia. Cine vrea s-o (re)asculte, găsește modalitatea. Cine nu, să aleagă alta – mai veselă.