Lumea în care trăim e din ce în ce mai…bezmetică. Ne-am dus activitățile, familia, prietenii, bucătăria, serviciul spre mediul online, mai nou și viața și relaxarea (?!) ne sunt…online. Nu mai putem fără, adeseori nu putem nici cu. Îți trebuie nerv și hotărâre ca să-ți păstrezi cumpătul, mintea, sufletul, interesul, răbdarea. „Lumea e-n haos”…și totuși lumea suntem noi.
Fericit este cel care poate cuprinde (și mai ales recunoaște) un întreg univers în propria-i ființă. Așa cum e.
Plouă plumburiu peste poverile noastre. Doar gândul bun, cu minim iz de speranță, să mai poată traversa apa și mâlul adunate. Toamna aceasta, aproape absentă și surdă, poartă în ea durerea primăverilor nenăscute la timp.
E zi de sărbătoare. Poate așa ar trebui să fie orice zi. Prilej de a te adânci în tine, în Divin, în sufletul care-ți stă alături. Ocazie să faci un bine, să spui o vorbă bună. Să nu faci rău, să nu-l gândești, să nu-l rostești. Ar fi minunea fiecărei zile – chiar EA prilej de sărbătoare.
Să te simți ocrotit – de părinți, de bunici, de prieteni, de sfinți, de Dumnezeu – ține de intimitate, de persoană. Ocrotirea vine tocmai din ceea ce adăpostești în suflet (ori inimă). Rațiunea vine cumva, temeinic și hotărât, să armonizeze. Pentru că…dacă armonie nu e, nimic nu e.
Câteodată stai departe de oameni ca și cum te-ai îndepărta de tine (ori invers?!). Dorința de a comunica, de a fi printre cunoscuți, prieteni e cumva naturală. Indiferent cât de mult ai crede/spera că te-ai regăsi tu în tine, ceva tot te va trăda. E un semn al normalității să-ți dorești să comunici, să asculți, să participi, să simți. Nu știu dacă dorul de cuvânt nu e camuflat, de fapt, în prea-dorul de oameni. În fond „ne” scriem ca să „ne” știm. Cu toate nuanțele.
Sau poate că îți era dor de ferestre. Deschise-nspre toate cele patru anotimpuri înghesuite adăpostite într-un om.
Lumea e „gri” și pentru că nu mai ai tu dispoziția/abilitatea/încrederea de a o vedea altfel. Precum se adună ciorile, prevestind – iminent – zăpada, așa se adună gândurile care te-mpiedică să vezi frumosul din om. Necazul, pierderea, durerea și boala – mai toate recente – te-au făcut, credeai tu, imun la vicisitudinile vieții. De fapt, te-ai trezit plin de răni, șubrezit de atâtea poveri, în căutarea unui sens. Ori a unei supape. Cuvintele au fost dintotdeauna aliați în feluritele lupte pe care le-ai dat. Știu, uneori ți-au fost și potrivnice. La un moment dat cuvintele au tăcut, sperai tu, pentru a face loc liniștii, vindecării, revenirii la sentimente mai bune, mai calde.
Cine știe, poate și tăcerea a fost o supapă. Așa cum sunt acum cuvintele. Desprinse din gânduri nerostite ori adăpostite în cotloanele inimii. E fără leac – această dependență, periodică, de cuvânt. Și de fapt, în condițiile și vremurile de astăzi, de afară, cine și de ce și-ar mai dori să se vindece de cuvânt?
Pleci de undeva, iar când revii toate ți se par străine. Sau ești tu cel străin… E ca atunci când lipsești mult dintr-o casă, iar la reîntoarcerea acolo pare că totul e prăfuit, stătut, apăsător. Ți-e dor de prospețime, de senzația vieții. Târziu realizezi că lumea…casa…au evoluat. S-au transformat, schimbat, adaptat. Cel prăfuit ești…tu.
Acest „tu” de prin(tre) rânduri e…de fapt…un „eu” întors pe dos. Puțin-credincioșii s-au prins deja de acest lucru.
Toate-ți sunt precum le arată oglinda din suflet. Toamna e neschimbată. Doar tu o vezi și o cuprinzi cu alți ochi. Vremea poveștilor s-a scurs. A rămas numai timpul mareelor, un timp pe care nu l-ai înțeles niciodată. Ai lipsit de la ora-n care s-au predat înțelesurile. Sau de la veacul ghemuit în acea oră.
